E momentul să plec .

   Nu am plecat niciodată atunci când a trebuit și asta doar pentru că am vrut să fiu sigură că nu voi mai avea la ce , sau la cine să mă întorc. Dar plec acum . Plec cu pași mărunți , fără să mă uit în urmă . Am așteptat ca dezamăgirea să atingă cote maxime , pentru a fi sigură că odată inchisă ușa , nu voi mai îndrăzni să o deschid.  
  Fericire ?! De la un timp nu mai exista. Nopți nedormite , certuri , suspine în șoaptă . . . Și toate pentru ce? Am ajuns la concluzia că sunt prea tânără să mă implic în ceva ce m-ar putea distruge psihic. Mi-a ajuns amăgirea. Mi-a ajuns să îmi spun „ Ok , poate se schimbă ceva ! Poate mâine o să mă trezesc și lângă mine va fi alt om .” Oricât am încerca , sau cel puțin doar eu , simt că timpul acesta a fost în zadar.
 Atâtea anotmpuri fără noi  . . .nu vreau să cred că totul a fost o glumă. Precum o albină , îmi adun proviziile pentru vremuri ce par a fi grele. Îmi adun speranțe , vise . . Știu că voi avea nevoie , pentru că știu că nu va fi ușor. Deocamdată , îmi strâng doar hainele . Am plecat .
  Sper ca atunci când ne vom revedea , în loc de lacrimi vărsate din cauza trecutului , să zâmbim , făcându-i prezentului în ciudă !